Showing posts with label Lipscani. Show all posts
Showing posts with label Lipscani. Show all posts
Tuesday, December 22, 2009
Latura decrepita este cea perena! Ati observat cum raul prospera? Cum se autogenereaza? Cum se regenereaza? Perenitatea lui? In partea cealalta, binele (generic) trebuie cultivat, intretinut, plivit, ingrijit constant. Te-ai oprit putin si incepe sa decada.
Tulburator! Si totusi asa este. O floare trebuie sa o cultivi, sa o ingrijesti, pe cand o buruiana creste singura, vivace in orice mediu. Daca o lasi singura, floarea se ofileste si moare; buruiana va creste! Denaturarea, pierzania, sunt vii si perene in timp ce cresterea si frumusetea cer o ingrijire aparte.
Ati observat cum numai moartea e "naturala"?! Conceptia cere un efort voluntar! O iubire neingrijita moare natural! Si care e rostul atunci?! Pai avem de ales intre a face eforturi pentru a ne TRAI viata fericiti si intre a lancezi pe naturalul drum al decrepitudinii.
Fericirea nu este naturala, este pentru cei "alesi". Este pentru cei care fac constant efortul fizic si mai ales intelectual de a si-o dori, de a o concepe, de a o creste si de a o ingriji!
...de a o uda chiar si in zilele in care nu ploua...
... si cateva versuri de la Nichita. ...poate fara nici n legatura.
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Tuesday, November 17, 2009
1/6
2/6
3/6
4/6
5/6
6/6
Cam asta am vazut repetandu-se de nenumarate ori, acum doua duminici, pe Lipscani. De la un atelier de reparatii pantofi, de langa o franciza de produse de patiserie in fata careia zacea impasibila o vanzatoare fara chef, tot iesea un barbat si arunca in strada mancare la porumbei. Ca intr-un circ absurd prin repetitia staruitoare, porumbeii veneau sa manance, barbatul se apropia neobisnuit de mult (pentru Bucuresti), apoi, in timp ce unii trecatori se minunau de la distanta si se bucurau de spectacol, aparea cate un trecator grabit care alunga toti porumbeii. Intr-un dans ciudat porumbeii ocoleau grupul de cladiri, barbatul intra in atelier si iesea cu pumnul plin de seminte si framituri de paine exact la timp. Le arunca, iar porumbeii se asezau dinnou la masa...
Am stat atunci si m-am intrebat: cum de un atelier de pantofi poate sa produca mai multa mancare pentru porumbei decat o patiserie? Cum de un om poate cu atata staruinta sa hraneasca niste pasari doar pentru placerea de a le avea aproape? Cum pot unii oameni sa fie atat de incremeniti? Ce ne mai poate perturba din graba noastra cotidiana?
Subscribe to:
Posts (Atom)
Copyright
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-NonCommercial-NoDerivs 3.0 Unported License.
Toate imaginile si textele nemarcate altfel, aflate pe acest site sunt proprietatea autorului şi nu pot fi folosite integral sau parţial fără permisiunea acestuia.
Posts
+Liviu+Terinte+2012.jpg)
